Despre eshatologie

Sfinţii Părinţi au demonstrat importanţa calităţii de Logos a lui Hristos începând cu actul creaţiei şi continuând cu minunata Întrupare, actele răscumpărătoare şi sfârşind cu eshatonul, cu venirea întru slavă a lui Hristos.
Având un fundament spiritual şi raţional, lumea materiei nu rămâne închisă în imanenţă. Ea este deschisă către transcendent, către eshatologic, către Dumnezeu Însuşi.
Eshatologia creştină propovăduieşte înnoirea întregii creaţii, punctând astfel sensul ei eshatologic, realizarea unui cer şi pământ nou
ESHATOLOGIE [ gr. Eschaton-eschata = ultim, final]: învăţătura despre realităţile ultime legate de sfârşitul (telos) istoriei mântuirii, adică despre realizarea deplină a Împărăţiei lui Dumnezeu sau viaţa veacului ce va să vină, ca încoronare a operei răscumpărătoare a lui Hristos-Împăratul, Care se manifestă la sfârşitul istoriei, plin de slavă, să judece vii şi morţii. Eshatologia nu trebuie confundată cu “sfârşitul lumii” şi nici nu trebuie limitată la descrierea evenimentelor care însoţesc a doua venire a lui Hristos. Eshatologia se referă la o noua ordine de existenţă, la o ultimă stare de transfigurare

Credinta, factor de mantuire

Credinţa este răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu. Credinţa nu este un simplu act intelectual, ci mai mult un act mântuitor care implică fiinţa omului în întregime.
Condiţia mântuitoare a omului este credinţa, ca mijloc personal de a intra în legătură cu Dumnezeu. Mântuirea înseamnă tocmai ieşirea din determinismul naturii în împărăţia harului şi a libertăţii, o deschidere a lumii de aici spre lumea de dincolo, spre infinitul vieţii divine.
Faptul că omul se mântuieşte prin credinţă este, oarecum, o noutate a creştinismului, o etapă distinctă, ca experienţă religioasă. Hristos este Cel care reface legătura omului cu Dumnezeu şi, de acum, singura realitate care-l poate mântui pe om nu mai este o faptă a omului, ci expresia dialogului cu Dumnezeu, credinţa.

Despre sinucidere

„Sinuciderea se referă la luarea propriei vieţi printr-un act liber de voinţă”, aceasta este definiţia pe care o dă John Breck, iar Albert Camus în Mitul lui Sisif spune că sinuciderea constituie „cu adevărat singura problemă filosofică serioasă”.
Sinuciderea înseamnă curmarea conştientă şi voluntară, directă şi arbitrară a propriei vieţi trupeşti, prin întrebuinţarea unor mijloace ucigătoare sau prin neîndeplinirea unor acţiuni care sunt imperios necesare pentru susţinerea vieţii (Ex. alimentaţia). De sinucidere e capabil doar omul, pentru că doar el e înzestrat cu libertate şi conştiinţă.
Sinuciderea e întâlnită în toate timpurile, uneori în forma unei adevărate plăgi sociale. Există şi în Vechiul Testament cinci cazuri de sinucidere: Abimelec (Judecători IX, 54), Saul şi purtătorul său de arme (I Samuel XXXI, 4), Ahitofel (II Samuel XVII, 23) şi Zimri (I Regi XVI,18). Noul Testament cunoaşte doar cazul lui Iuda (Matei XXVII, 3-5). În vechime, sinuciderea era legată de anumite credinţe religioase false, de superstiţii şi concepţii despre viaţa de după moarte, de cult sau de obiceiul soţiilor, slujitorilor de a se ucide pe mormântul soţilor şi al stăpânilor. Alte popare vechi nu dădeau nici o importanţă sinuciderii, pentru că susţineau că oamenii dispuneau de viaţa lor; laţii însă, socoteau sinuciderea un act de curaj sau o jertfă plăcută zeilor.
În ultimele secole, au apărut mulţi apărători ai sinuciderii: D.Hume, Montesquieu, Bentham, Schopenhauer, Durhing; iar alţii apără sinuciderea numai în anumite cazuri: Paulsen, Zigler, Westermark şi chiar Soren Kierkegaard. Aceştia din urmă văd moartea ca pe un privilegiu; vorbesc chiar de o „filozofie” şi o „etică” a sinuciderii. Pe aceleaşi idei se bazează şi filozofia nihilistă.
Învăţătura creştină ortodoxă condamnă categoric sinuciderea pentru că este o crimă împotriva vieţii şi firii umane, împotriva societăţii, familiei şi Bisericii; este de asemenea o crimă împotriva lui Dumnezeu – omul fiind creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Fac. I, 26-27). Dumnezeu l-a făcut pe om suflet viu (Fac. II, 7). Fiecare, fără excepţie, are capacitatea de a atinge sfinţenia, starea de theosis şi împărtăşirea deplină şi eternă din energiile divine. Viaţa umană este prin urmare sacră. Ea este un dar: darul vieţii şi al sfinţeniei lui Dumnezeu. Despărţită de acest dar, viaţa e fără sens, e absurdă.
Nu poate fi aprobată sinuciderea ca fiind un act de libertate. Adevărata libertate înseamnă demnitate, înseamnă a alege binele şi a-l săvârşi. Sinuciderea e un păcat foarte greu; ea desfiinţează pentru totdeauna orice posibilitate de convertire. Sinucigaşul se aruncă de bună voie în suferinţele veşnice. Canoanele Bisericii interzic slujba şi pomenirile pentru sinucigaşi.
Învăţătura creştină ortodoxă nu aprobă sinuciderea în nici o împrejurare; sinuciderea e uciderea clară din voinţă proprie. A-ţi lua viaţa de bună voie şi arbitrar e o monstruozitate.
Creştinul trebuie în mod firesc să iasă din această viaţă, dar nu să fugă în mod laş. Cu toate că, Voltaire face unele observaţii dăunătoare pe tema suicidului, totuşi el rosteşte o frază celebră, raportată la acest subiect: „Nu-şi ia zilele cel demn de a fi iubit!”.

Despre procrearea medical asistata

Dacă astăzi, multe familii acceptă avortul, pentru a nu avea copii, foarte multe solicită cu mari cheltuieli asistenţă medicală în scopul procreaţiei.
În aplicarea procreării medical asistate au apărut două forme artificiale:
1) Inseminarea artificială
2) Fecundarea in vitro
Inseminarea artificială este cerută în cazuri de sterilitate, în cazul unor boli transmisibile ale soţului, în cazul femeilor necăsătorite, sau rămase singure, sau în cazul femeilor lesbiene, care solicită tot mai mult dreptul de a avea copii.
Asistenţa medicală înseamnă facilitatea fertilizării unei femei prin inseminarea cu spermă provenind de la soţul său, depusă într-o bancă de spermă Cea mai folosită tehnică reproductivă actuală este însămânţarea artificială cu lichid seminal conservat depus într-o bancă de spermă de la soţ sau de la un donator. Inseminarea artificială actualmente este greu acceptată în unele colţuri ale lumii; dar în acelaşi timp, în alte părţi este des utilizată. De pildă, în Statele Unite, în ultimul secol s-au născut cel puţin 500000 de copii. Dar nu toate tentativele sunt reuşite. Astfel, din 30000-60000 de tentative anuale, se nasc 6000-10000 de copii.
Fertilizarea in vitro (eprubetă) şi a transferului de embrion serveşte, la fel, procreaţia.
Un alt aspect al tehnologiei reproducerii artificiale îl reprezintă tehnica fecundării (fertilizării) in vitro a ovulelor recoltate la parascopic, de către spermatozoizii partenerului, iar embrionul rezultat este reimplantat în uter. Primul copil in vitro a fost conceput în Marea Britanie, în anul 1978 şi s-a numit Luise Brown. Primul centru de fertilizare in vitro din România a fost înfiinţat în 1994 la Timişoara, iar al doilea la Bucureşti, în 1998.
Toate aceste practici sunt condamnate de teologii ortodocşi, pentru că, deşi, spre exemplu, în însămânţarea artificială cu lichid seminal de la soţ este păstrată filiaţia, trebuie remarcat faptul că lipseşte, totuşi, legătura completă, trupească şi sufletească a soţilor, lipseşte comuniunea conjugală şi iubirea în momentul zămislirii. Apoi, viaţa este un dar al lui Dumnezeu şi nu un produs fabricat. Aceste tehnici de însămânţare artificială sunt produsul unui abuz raţionalist, care nu vrea să ştie de iubire şi de viaţa de familie.
Există cazuri de căsătorii în care sunt cupluri sterile; atunci teologii (Breck, Larchet) recomandă adopţia copiilor şi nu folosirea acestor tehnici în care copilul – rezultatul acestor însămânţări artificiale nu poate fi nicicând chip al lui Dumnezeu. Aşa cum procrearea aduce împlinirea vieţii de familie, tot astfel adopţia de copii reprezintă darul sacru al lui Dumnezeu, pe măsură să compenseze o anume deficienţă a naturii umane.
Omul autonom al zilelor noastre, omul fără de Dumnezeu crede că poate crea el însuşi o făptură asemenea lui. De aceea, de câteva decenii, îl obsedează ideea clonării, care este „cea mai uluitoare şi mai tulburătoare dintre toate manipulările genetice”
CLONAREA este tehnica cu ajutorul căreia se pot produce, pe cale asexuată, celule sau organisme identice, care provin dintr-o singură celulă sau dintr-un singur organism. Dar clonarea nu este, în primul rând, o invenţie a minţii omului, pentru că ea există de când lumea. Omul se poate mândri numai cu tehnicile mai sofisticate, cu ajutorul cărora vrea să-L imite pe Creator deoarece el nu poate crea viaţa, el însuşi fiind o creatură a lui Dumnezeu.
Teologii ortodocşi se opun manipulărilor genetice care modifică genomul uman (aducând astfel atingere naturii umane aşa cum a fost ea definită de Dumnezeu) şi clonării (care aduce atingere persoanei în unicitatea ei absolută, perturbând conştiinţa identităţii în raport cu părinţii).

DESPRE HOMOSEXUALITATE

Referatul biblic despre crearea omului este foarte clar şi explicit: „…şi a făcut Dumnezeu pe om după Chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Fac. I, 27), pentru că „a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine ca omul să fie singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el.” (Fac. II, 18).
Prin urmare, Dumnezeu a creat-o pe Eva nu numai pentru a-i fi de ajutor lui Adam, ci şi pentru ca acesta să nu fie singur. Singurătatea înseamnă suferinţă. Nici Dumnezeu nu e o singură persoană. Adam şi Eva reprezintă omul deplin pentru că se completează reciproc. Omul este o unitate completă, deci chip al lui Dumnezeu, pentru că unitatea sa de om se realizează în dualitatea personală neuniformă, ci complementară, de bărbat şi femeie.
Homosexualitatea (desfrâul împotriva firii) „constă în dorinţa erotică pentru un individ de acelaşi sex”, dorinţă care merge de la o prietenie foarte erotizată, până la practici sexuale între doi parteneri, în care unul joacă rolul sexului opus. La bărbaţi, poartă numele de pederastrie, iar la femei de lesbianism.
Homosexualitatea o întâlnim de-a lungul istoriei, fiind în cele mai multe cazuri înfierată. În Evul Mediu, spre exemplu, era sancţionată cu pedeapsa capitală. Însă, diferenţa dintre homosexualii antichităţii şi homosexualii timpurilor noastre, e că cei din urmă vor ca desfrânarea lor să fie legitimată, legiferată, instituţionalizată, acceptată sau chiar impusă societăţii, ca fiind comportament normal, aşa cum au considerat-o Voltaire, Jean-Jacques Rousseau şi mai ales Charles Darwin, care socotind omul ca produs al evoluţiei şi nu creat de Dumnezeu, socotea că omul nu are de dat seamă pentru ceea ce face în faţa nimănui.
Poziţia Bisericii Ortodoxe în această privinţă este că „toate faptele homosexuale sunt inacceptabile pentru că ele denaturează scopul şi funcţiunea firească a organelor trupeşti, nu au nici o valoare procreatoare şi reprezintă o parodie a unirii într-un singur trup”, asa cum sustine John Breck.
În Sfânta Scriptură există numeroase texte, atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament care condamnă sodomia, aşa cum mai este cunoscută homosexualitatea: Fac. IX, 4-11: bărbaţii Sodomei încearcă să violeze musafirii lui Lot: Levitic XVIII, 22 „Să nu te culci cu bărbat ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune”; Romani I, 26-27: bărbaţii au renunţat la relaţiile naturale cu femeile, „săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor”; I Cor. VI , 9-11: între cei care nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu se numără idolatrii, adulterii şi sodomiţii.
La adresa acestor deviaţii sexuale, Sfântul Ioan Gură de Aur are cuvinte grele de spus: „Această nebunie, care este mult mai rea decât desfrânarea, îl degradează pe om, coborându-l mai jos decât animalele”.
Toate aceste deviaţii îl duc pe om spre pierzanie, îl fac mult mai predispus durerii, bolilor trupului, nemaivorbind de cele ale sufletului, pe care probabil nici nu le mai simte. Luxura (ansamblul patimilor legate de sexualitate) – în care prostituţia e la mare cinste, duce pe om la ruină, la dezumanizare, la indiferenţă faţă de scopul creaţiei. În privinţa prostituţiei care este o dorinţă neînfrânată după desfătări trupeşti, trebuie să spunem că şi acest păcat loveşte în familie şi societate. Sfântul Apostol Pavel spune: „ Trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul…Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci, mădularele lui Hristos, le veţi face mădularele unei desfrânate? Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi?” (Evrei VI, 13-19). Desfrânarea duce la istovirea puterilor fizice şi intelectuale, la contactarea de boli grave, la divorţuri, la tulburarea relaţiilor dintre oameni, dând naştere la adultere, violuri, la părăsirea copiilor de către părinţi, fiind o adevărată plagă socială. Părinţii Bisericii spun că omul a fost creat de Dumnezeu într-o perfectă stare de sănătate fizică, psihică, spirituală. Boala, sub toate formele ei, provine din faptul că omul s-a întors de la Dumnezeu, dând prin aceasta răului liberă intrare şi putinţă de dezvoltare în lume.

DESPRE ADULTER

Trupul nostru, al tuturor oamenilor este „templu al Duhului Sfânt” (I Cor. VI, 19) şi, prin urmare, trebuie apărat şi îngrijit, pentru că împreună cu sufletul, alcătuind o unitate, este imposibil pentru cei care întreaga viaţă pământească s-au lăsat pradă poftelor trupeşti, animalice să moştenească împărăţia lui Dumnezeu.
Termenul adulter se referă în general la relaţiile sexuale între o persoană căsătorită şi un partener de sex opus care nu-i este soţ sau soţie. Însă trebuie să spunem că această noţiune de adulter înglobează şi orice tip de sexualitate genitală între două persoane care nu sunt unite prin căsătorie, inclusiv relaţiile homosexuale.
Sfânta Scriptură este extrem de severă în privinţa adulterului: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu săvârşeşti adulter. Eu însă vă spun vouă că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei V, 27-28). Iisus consideră ca adulter pe cel ce-şi lasă femeia sa şi ia pe alta sau pe cel ce o ia pe cea părăsită, deoarece socoteşte că legătura căsătoriei nu s-a desfiinţat între cel ce şi-a lăsat soţia sa, prin faptul că a părăsit-o.
Legătura conjugală poate fi durabilă numai dacă e construită pe încredere şi fidelitate, pentru că nemaiexistând acestea, nu mai există nici iubire, nu mai există comuniune şi comunicare, totul fiind chinuitor şi predispus răului.
Canoanele Bisericii sunt aspre în privinţa adulterului (Sinodul de la Ancira – 314 prescrie pedeapsă de 7 ani de pocăinţă pentru soţul sau soţia care a săvârşit adulter).
În zilele noastre, criza fidelităţii între parteneri, într-o căsătorie, este frecventă şi se manifestă de cele mai multe ori în preajma vârstei de mijloc, după câţiva ani de căsnicie.
Privind sfaturile de la Taina Spovedaniei, pe care le găsim în cărţile de cult, ne dăm seama că adulterul este înfierat mult mai drastic decât activitatea sexuală pre-conjugală, pentru că astfel legământul depus în cadrul Tainei Căsătoriei este încălcat. Biserica vorbeşte în acest sens de preacurvie. „Pe scara valorilor morale, adulterul este în mod evident mul mai grav decât activitatea sexuală pre-conjugală, întrucât violează legământul conjugal real: legătura dragostei şi a încrederii între două persoane”, spune John Breck.

TIMPUL IN LUMEA CREDINTEI SI IN LUMEA FUGII...

In lumea credintei prezentul, trecutul si viitorul sunt distincte unul de celalalt, iar in fata lor vesnicia e precizata limpede; acolo unde prezentul exista pentru a putea trece in vesnicie, trecutul traieste pentru ca sa-l atinga odata vesnicia, viitorul este neodihnit pentru ca asteapta vesnicia.
In lumea fugii timpurile nu sunt ordonate unul dupa altul, ci amestecate laolalta. Trecutul, prezentul si viitorul se afla laolalta in orice posibil.