Despre sinucidere

„Sinuciderea se referă la luarea propriei vieţi printr-un act liber de voinţă”, aceasta este definiţia pe care o dă John Breck, iar Albert Camus în Mitul lui Sisif spune că sinuciderea constituie „cu adevărat singura problemă filosofică serioasă”.
Sinuciderea înseamnă curmarea conştientă şi voluntară, directă şi arbitrară a propriei vieţi trupeşti, prin întrebuinţarea unor mijloace ucigătoare sau prin neîndeplinirea unor acţiuni care sunt imperios necesare pentru susţinerea vieţii (Ex. alimentaţia). De sinucidere e capabil doar omul, pentru că doar el e înzestrat cu libertate şi conştiinţă.
Sinuciderea e întâlnită în toate timpurile, uneori în forma unei adevărate plăgi sociale. Există şi în Vechiul Testament cinci cazuri de sinucidere: Abimelec (Judecători IX, 54), Saul şi purtătorul său de arme (I Samuel XXXI, 4), Ahitofel (II Samuel XVII, 23) şi Zimri (I Regi XVI,18). Noul Testament cunoaşte doar cazul lui Iuda (Matei XXVII, 3-5). În vechime, sinuciderea era legată de anumite credinţe religioase false, de superstiţii şi concepţii despre viaţa de după moarte, de cult sau de obiceiul soţiilor, slujitorilor de a se ucide pe mormântul soţilor şi al stăpânilor. Alte popare vechi nu dădeau nici o importanţă sinuciderii, pentru că susţineau că oamenii dispuneau de viaţa lor; laţii însă, socoteau sinuciderea un act de curaj sau o jertfă plăcută zeilor.
În ultimele secole, au apărut mulţi apărători ai sinuciderii: D.Hume, Montesquieu, Bentham, Schopenhauer, Durhing; iar alţii apără sinuciderea numai în anumite cazuri: Paulsen, Zigler, Westermark şi chiar Soren Kierkegaard. Aceştia din urmă văd moartea ca pe un privilegiu; vorbesc chiar de o „filozofie” şi o „etică” a sinuciderii. Pe aceleaşi idei se bazează şi filozofia nihilistă.
Învăţătura creştină ortodoxă condamnă categoric sinuciderea pentru că este o crimă împotriva vieţii şi firii umane, împotriva societăţii, familiei şi Bisericii; este de asemenea o crimă împotriva lui Dumnezeu – omul fiind creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Fac. I, 26-27). Dumnezeu l-a făcut pe om suflet viu (Fac. II, 7). Fiecare, fără excepţie, are capacitatea de a atinge sfinţenia, starea de theosis şi împărtăşirea deplină şi eternă din energiile divine. Viaţa umană este prin urmare sacră. Ea este un dar: darul vieţii şi al sfinţeniei lui Dumnezeu. Despărţită de acest dar, viaţa e fără sens, e absurdă.
Nu poate fi aprobată sinuciderea ca fiind un act de libertate. Adevărata libertate înseamnă demnitate, înseamnă a alege binele şi a-l săvârşi. Sinuciderea e un păcat foarte greu; ea desfiinţează pentru totdeauna orice posibilitate de convertire. Sinucigaşul se aruncă de bună voie în suferinţele veşnice. Canoanele Bisericii interzic slujba şi pomenirile pentru sinucigaşi.
Învăţătura creştină ortodoxă nu aprobă sinuciderea în nici o împrejurare; sinuciderea e uciderea clară din voinţă proprie. A-ţi lua viaţa de bună voie şi arbitrar e o monstruozitate.
Creştinul trebuie în mod firesc să iasă din această viaţă, dar nu să fugă în mod laş. Cu toate că, Voltaire face unele observaţii dăunătoare pe tema suicidului, totuşi el rosteşte o frază celebră, raportată la acest subiect: „Nu-şi ia zilele cel demn de a fi iubit!”.