Credinta, factor de mantuire

Credinţa este răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu. Credinţa nu este un simplu act intelectual, ci mai mult un act mântuitor care implică fiinţa omului în întregime.
Condiţia mântuitoare a omului este credinţa, ca mijloc personal de a intra în legătură cu Dumnezeu. Mântuirea înseamnă tocmai ieşirea din determinismul naturii în împărăţia harului şi a libertăţii, o deschidere a lumii de aici spre lumea de dincolo, spre infinitul vieţii divine.
Faptul că omul se mântuieşte prin credinţă este, oarecum, o noutate a creştinismului, o etapă distinctă, ca experienţă religioasă. Hristos este Cel care reface legătura omului cu Dumnezeu şi, de acum, singura realitate care-l poate mântui pe om nu mai este o faptă a omului, ci expresia dialogului cu Dumnezeu, credinţa.

Despre sinucidere

„Sinuciderea se referă la luarea propriei vieţi printr-un act liber de voinţă”, aceasta este definiţia pe care o dă John Breck, iar Albert Camus în Mitul lui Sisif spune că sinuciderea constituie „cu adevărat singura problemă filosofică serioasă”.
Sinuciderea înseamnă curmarea conştientă şi voluntară, directă şi arbitrară a propriei vieţi trupeşti, prin întrebuinţarea unor mijloace ucigătoare sau prin neîndeplinirea unor acţiuni care sunt imperios necesare pentru susţinerea vieţii (Ex. alimentaţia). De sinucidere e capabil doar omul, pentru că doar el e înzestrat cu libertate şi conştiinţă.
Sinuciderea e întâlnită în toate timpurile, uneori în forma unei adevărate plăgi sociale. Există şi în Vechiul Testament cinci cazuri de sinucidere: Abimelec (Judecători IX, 54), Saul şi purtătorul său de arme (I Samuel XXXI, 4), Ahitofel (II Samuel XVII, 23) şi Zimri (I Regi XVI,18). Noul Testament cunoaşte doar cazul lui Iuda (Matei XXVII, 3-5). În vechime, sinuciderea era legată de anumite credinţe religioase false, de superstiţii şi concepţii despre viaţa de după moarte, de cult sau de obiceiul soţiilor, slujitorilor de a se ucide pe mormântul soţilor şi al stăpânilor. Alte popare vechi nu dădeau nici o importanţă sinuciderii, pentru că susţineau că oamenii dispuneau de viaţa lor; laţii însă, socoteau sinuciderea un act de curaj sau o jertfă plăcută zeilor.
În ultimele secole, au apărut mulţi apărători ai sinuciderii: D.Hume, Montesquieu, Bentham, Schopenhauer, Durhing; iar alţii apără sinuciderea numai în anumite cazuri: Paulsen, Zigler, Westermark şi chiar Soren Kierkegaard. Aceştia din urmă văd moartea ca pe un privilegiu; vorbesc chiar de o „filozofie” şi o „etică” a sinuciderii. Pe aceleaşi idei se bazează şi filozofia nihilistă.
Învăţătura creştină ortodoxă condamnă categoric sinuciderea pentru că este o crimă împotriva vieţii şi firii umane, împotriva societăţii, familiei şi Bisericii; este de asemenea o crimă împotriva lui Dumnezeu – omul fiind creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Fac. I, 26-27). Dumnezeu l-a făcut pe om suflet viu (Fac. II, 7). Fiecare, fără excepţie, are capacitatea de a atinge sfinţenia, starea de theosis şi împărtăşirea deplină şi eternă din energiile divine. Viaţa umană este prin urmare sacră. Ea este un dar: darul vieţii şi al sfinţeniei lui Dumnezeu. Despărţită de acest dar, viaţa e fără sens, e absurdă.
Nu poate fi aprobată sinuciderea ca fiind un act de libertate. Adevărata libertate înseamnă demnitate, înseamnă a alege binele şi a-l săvârşi. Sinuciderea e un păcat foarte greu; ea desfiinţează pentru totdeauna orice posibilitate de convertire. Sinucigaşul se aruncă de bună voie în suferinţele veşnice. Canoanele Bisericii interzic slujba şi pomenirile pentru sinucigaşi.
Învăţătura creştină ortodoxă nu aprobă sinuciderea în nici o împrejurare; sinuciderea e uciderea clară din voinţă proprie. A-ţi lua viaţa de bună voie şi arbitrar e o monstruozitate.
Creştinul trebuie în mod firesc să iasă din această viaţă, dar nu să fugă în mod laş. Cu toate că, Voltaire face unele observaţii dăunătoare pe tema suicidului, totuşi el rosteşte o frază celebră, raportată la acest subiect: „Nu-şi ia zilele cel demn de a fi iubit!”.

Despre procrearea medical asistata

Dacă astăzi, multe familii acceptă avortul, pentru a nu avea copii, foarte multe solicită cu mari cheltuieli asistenţă medicală în scopul procreaţiei.
În aplicarea procreării medical asistate au apărut două forme artificiale:
1) Inseminarea artificială
2) Fecundarea in vitro
Inseminarea artificială este cerută în cazuri de sterilitate, în cazul unor boli transmisibile ale soţului, în cazul femeilor necăsătorite, sau rămase singure, sau în cazul femeilor lesbiene, care solicită tot mai mult dreptul de a avea copii.
Asistenţa medicală înseamnă facilitatea fertilizării unei femei prin inseminarea cu spermă provenind de la soţul său, depusă într-o bancă de spermă Cea mai folosită tehnică reproductivă actuală este însămânţarea artificială cu lichid seminal conservat depus într-o bancă de spermă de la soţ sau de la un donator. Inseminarea artificială actualmente este greu acceptată în unele colţuri ale lumii; dar în acelaşi timp, în alte părţi este des utilizată. De pildă, în Statele Unite, în ultimul secol s-au născut cel puţin 500000 de copii. Dar nu toate tentativele sunt reuşite. Astfel, din 30000-60000 de tentative anuale, se nasc 6000-10000 de copii.
Fertilizarea in vitro (eprubetă) şi a transferului de embrion serveşte, la fel, procreaţia.
Un alt aspect al tehnologiei reproducerii artificiale îl reprezintă tehnica fecundării (fertilizării) in vitro a ovulelor recoltate la parascopic, de către spermatozoizii partenerului, iar embrionul rezultat este reimplantat în uter. Primul copil in vitro a fost conceput în Marea Britanie, în anul 1978 şi s-a numit Luise Brown. Primul centru de fertilizare in vitro din România a fost înfiinţat în 1994 la Timişoara, iar al doilea la Bucureşti, în 1998.
Toate aceste practici sunt condamnate de teologii ortodocşi, pentru că, deşi, spre exemplu, în însămânţarea artificială cu lichid seminal de la soţ este păstrată filiaţia, trebuie remarcat faptul că lipseşte, totuşi, legătura completă, trupească şi sufletească a soţilor, lipseşte comuniunea conjugală şi iubirea în momentul zămislirii. Apoi, viaţa este un dar al lui Dumnezeu şi nu un produs fabricat. Aceste tehnici de însămânţare artificială sunt produsul unui abuz raţionalist, care nu vrea să ştie de iubire şi de viaţa de familie.
Există cazuri de căsătorii în care sunt cupluri sterile; atunci teologii (Breck, Larchet) recomandă adopţia copiilor şi nu folosirea acestor tehnici în care copilul – rezultatul acestor însămânţări artificiale nu poate fi nicicând chip al lui Dumnezeu. Aşa cum procrearea aduce împlinirea vieţii de familie, tot astfel adopţia de copii reprezintă darul sacru al lui Dumnezeu, pe măsură să compenseze o anume deficienţă a naturii umane.
Omul autonom al zilelor noastre, omul fără de Dumnezeu crede că poate crea el însuşi o făptură asemenea lui. De aceea, de câteva decenii, îl obsedează ideea clonării, care este „cea mai uluitoare şi mai tulburătoare dintre toate manipulările genetice”
CLONAREA este tehnica cu ajutorul căreia se pot produce, pe cale asexuată, celule sau organisme identice, care provin dintr-o singură celulă sau dintr-un singur organism. Dar clonarea nu este, în primul rând, o invenţie a minţii omului, pentru că ea există de când lumea. Omul se poate mândri numai cu tehnicile mai sofisticate, cu ajutorul cărora vrea să-L imite pe Creator deoarece el nu poate crea viaţa, el însuşi fiind o creatură a lui Dumnezeu.
Teologii ortodocşi se opun manipulărilor genetice care modifică genomul uman (aducând astfel atingere naturii umane aşa cum a fost ea definită de Dumnezeu) şi clonării (care aduce atingere persoanei în unicitatea ei absolută, perturbând conştiinţa identităţii în raport cu părinţii).

DESPRE HOMOSEXUALITATE

Referatul biblic despre crearea omului este foarte clar şi explicit: „…şi a făcut Dumnezeu pe om după Chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Fac. I, 27), pentru că „a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine ca omul să fie singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el.” (Fac. II, 18).
Prin urmare, Dumnezeu a creat-o pe Eva nu numai pentru a-i fi de ajutor lui Adam, ci şi pentru ca acesta să nu fie singur. Singurătatea înseamnă suferinţă. Nici Dumnezeu nu e o singură persoană. Adam şi Eva reprezintă omul deplin pentru că se completează reciproc. Omul este o unitate completă, deci chip al lui Dumnezeu, pentru că unitatea sa de om se realizează în dualitatea personală neuniformă, ci complementară, de bărbat şi femeie.
Homosexualitatea (desfrâul împotriva firii) „constă în dorinţa erotică pentru un individ de acelaşi sex”, dorinţă care merge de la o prietenie foarte erotizată, până la practici sexuale între doi parteneri, în care unul joacă rolul sexului opus. La bărbaţi, poartă numele de pederastrie, iar la femei de lesbianism.
Homosexualitatea o întâlnim de-a lungul istoriei, fiind în cele mai multe cazuri înfierată. În Evul Mediu, spre exemplu, era sancţionată cu pedeapsa capitală. Însă, diferenţa dintre homosexualii antichităţii şi homosexualii timpurilor noastre, e că cei din urmă vor ca desfrânarea lor să fie legitimată, legiferată, instituţionalizată, acceptată sau chiar impusă societăţii, ca fiind comportament normal, aşa cum au considerat-o Voltaire, Jean-Jacques Rousseau şi mai ales Charles Darwin, care socotind omul ca produs al evoluţiei şi nu creat de Dumnezeu, socotea că omul nu are de dat seamă pentru ceea ce face în faţa nimănui.
Poziţia Bisericii Ortodoxe în această privinţă este că „toate faptele homosexuale sunt inacceptabile pentru că ele denaturează scopul şi funcţiunea firească a organelor trupeşti, nu au nici o valoare procreatoare şi reprezintă o parodie a unirii într-un singur trup”, asa cum sustine John Breck.
În Sfânta Scriptură există numeroase texte, atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament care condamnă sodomia, aşa cum mai este cunoscută homosexualitatea: Fac. IX, 4-11: bărbaţii Sodomei încearcă să violeze musafirii lui Lot: Levitic XVIII, 22 „Să nu te culci cu bărbat ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune”; Romani I, 26-27: bărbaţii au renunţat la relaţiile naturale cu femeile, „săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor”; I Cor. VI , 9-11: între cei care nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu se numără idolatrii, adulterii şi sodomiţii.
La adresa acestor deviaţii sexuale, Sfântul Ioan Gură de Aur are cuvinte grele de spus: „Această nebunie, care este mult mai rea decât desfrânarea, îl degradează pe om, coborându-l mai jos decât animalele”.
Toate aceste deviaţii îl duc pe om spre pierzanie, îl fac mult mai predispus durerii, bolilor trupului, nemaivorbind de cele ale sufletului, pe care probabil nici nu le mai simte. Luxura (ansamblul patimilor legate de sexualitate) – în care prostituţia e la mare cinste, duce pe om la ruină, la dezumanizare, la indiferenţă faţă de scopul creaţiei. În privinţa prostituţiei care este o dorinţă neînfrânată după desfătări trupeşti, trebuie să spunem că şi acest păcat loveşte în familie şi societate. Sfântul Apostol Pavel spune: „ Trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul…Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci, mădularele lui Hristos, le veţi face mădularele unei desfrânate? Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi?” (Evrei VI, 13-19). Desfrânarea duce la istovirea puterilor fizice şi intelectuale, la contactarea de boli grave, la divorţuri, la tulburarea relaţiilor dintre oameni, dând naştere la adultere, violuri, la părăsirea copiilor de către părinţi, fiind o adevărată plagă socială. Părinţii Bisericii spun că omul a fost creat de Dumnezeu într-o perfectă stare de sănătate fizică, psihică, spirituală. Boala, sub toate formele ei, provine din faptul că omul s-a întors de la Dumnezeu, dând prin aceasta răului liberă intrare şi putinţă de dezvoltare în lume.

DESPRE ADULTER

Trupul nostru, al tuturor oamenilor este „templu al Duhului Sfânt” (I Cor. VI, 19) şi, prin urmare, trebuie apărat şi îngrijit, pentru că împreună cu sufletul, alcătuind o unitate, este imposibil pentru cei care întreaga viaţă pământească s-au lăsat pradă poftelor trupeşti, animalice să moştenească împărăţia lui Dumnezeu.
Termenul adulter se referă în general la relaţiile sexuale între o persoană căsătorită şi un partener de sex opus care nu-i este soţ sau soţie. Însă trebuie să spunem că această noţiune de adulter înglobează şi orice tip de sexualitate genitală între două persoane care nu sunt unite prin căsătorie, inclusiv relaţiile homosexuale.
Sfânta Scriptură este extrem de severă în privinţa adulterului: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu săvârşeşti adulter. Eu însă vă spun vouă că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei V, 27-28). Iisus consideră ca adulter pe cel ce-şi lasă femeia sa şi ia pe alta sau pe cel ce o ia pe cea părăsită, deoarece socoteşte că legătura căsătoriei nu s-a desfiinţat între cel ce şi-a lăsat soţia sa, prin faptul că a părăsit-o.
Legătura conjugală poate fi durabilă numai dacă e construită pe încredere şi fidelitate, pentru că nemaiexistând acestea, nu mai există nici iubire, nu mai există comuniune şi comunicare, totul fiind chinuitor şi predispus răului.
Canoanele Bisericii sunt aspre în privinţa adulterului (Sinodul de la Ancira – 314 prescrie pedeapsă de 7 ani de pocăinţă pentru soţul sau soţia care a săvârşit adulter).
În zilele noastre, criza fidelităţii între parteneri, într-o căsătorie, este frecventă şi se manifestă de cele mai multe ori în preajma vârstei de mijloc, după câţiva ani de căsnicie.
Privind sfaturile de la Taina Spovedaniei, pe care le găsim în cărţile de cult, ne dăm seama că adulterul este înfierat mult mai drastic decât activitatea sexuală pre-conjugală, pentru că astfel legământul depus în cadrul Tainei Căsătoriei este încălcat. Biserica vorbeşte în acest sens de preacurvie. „Pe scara valorilor morale, adulterul este în mod evident mul mai grav decât activitatea sexuală pre-conjugală, întrucât violează legământul conjugal real: legătura dragostei şi a încrederii între două persoane”, spune John Breck.

TIMPUL IN LUMEA CREDINTEI SI IN LUMEA FUGII...

In lumea credintei prezentul, trecutul si viitorul sunt distincte unul de celalalt, iar in fata lor vesnicia e precizata limpede; acolo unde prezentul exista pentru a putea trece in vesnicie, trecutul traieste pentru ca sa-l atinga odata vesnicia, viitorul este neodihnit pentru ca asteapta vesnicia.
In lumea fugii timpurile nu sunt ordonate unul dupa altul, ci amestecate laolalta. Trecutul, prezentul si viitorul se afla laolalta in orice posibil.

DESPRE EUTANASIE

Astăzi, oamenii de ştiinţă vor să controleze viaţa omului de la naştere şi până la moarte, inclusiv, punând problema tratamentului ce trebuie aplicat bolnavilor aflaţi în stadiul terminal, când, uneori suferinţele sunt îngrozitoare şi când mulţi muribunzi aflaţi într-o stare fizică, dar mai ales psihică deplorabilă, cer scurtarea chinurilor, a vieţii. Astfel, unii „binevoitori” recurg la administrarea sau oprirea administrării hranei şi lichidelor şi la eutanasierea acelor muribunzi.
La origine, eutanasia „semnifica starea sufletească şi morală a muribundului de a se apropia de moarte şi de a o primi cu deplină linişte şi seninătate”, deci „moarte frumoasă. Secretul acestui fel de a muri frumos constă, după vechii greci, în cultivarea unei vieţi morale ordonate.
Astăzi, însă, datorită faptului că trăim într-o lume care a uitat de Dumnezeu, eutanasia şi-a modificat sensul original, prin ea, înţelegându-se „metoda de provocare, de către medic, a unei morţi precoce, nedureroase, unui bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferinţă grea şi prelungită”. Totuşi, depunând acel jurământ al lui Hippocrate, medicii se angajează să salveze vieţile oamenilor şi nu să-i ucidă; chiar dacă acest omor este considerat unul „din compasiune”, este contrar menirii profesiunii medicale.
Nu pot să fiu de acord cu cei care sub mantia curată a milei şi a dragostei faţă de suferind, militează pentru legiferarea eutanasiei. Viaţa omului este un dar gratuit al lui Dumnezeu şi doar El poate hotărî când aceasta ia sfârşit. Eutanasia e omucidere voluntară şi încalcă porunca: „Să nu ucizi!”(Ieşire XX, 13). Mântuitorul Iisus Hristos, în faţa celor bolnavi şi suferinzi s-a oprit cu dragoste, vindecându-i, şi nu omorându-i. Fiind un dar, noi nu avem dreptul să dispunem de viaţa noastră şi a semenilor după bunul plac….Suferinţele şi boala pentru creştin au un sens. Ele nu-l sperie pe creştinul adevărat. Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să nu ne preocupe mai întâi cauzele bolilor şi suferinţelor, nici mijloacele de combatere a lor, ci să degajăm semnificaţia pe care ele o îmbracă în cadrul relaţiilor noastre cu Dumnezeu şi să punem în evidenţă care poate fi rolul lor pozitiv în perspectiva mântuirii noastre. Suferinţele trupului ne amintesc că noi suntem ţărână (Fac. III, 19).
De aceea, eutanasia este în totalitate respinsă de Biserica Ortodoxă, fie că este sau nu acceptată de pacient. Viaţa este darul lui Dumnezeu, singurul Care decide când începe şi când se sfârşeşte. Eutanasia apare ca o formă particulară de ucidere şi/sau de sinucidere şi este un lucru condamnabil.

TAINA CASATORIEI IN SOCIETATEA SECULARIZATA ACTUALA

Astăzi, în multe cazuri, căsătoria şi-a pierdut din rostul iniţial şi urmează doar simpla satisfacere a instinctelor sexuale, remediu împotriva concupiscenţei, uitând de cuvintele Sfântului Vasile cel Mare: „… căsătoria este onorabilă dacă este încheiată în mod legitim şi cu scopul de a avea copii, iar nu numai ca simplă plăcere…”.Pe oamenii epocii noastre nu-i mai interesează statornicia iubirii, ci satisfacerea plăcerii în funcţie de situaţiile aflate în continuă schimbare. Spunea pe drept cuvânt Dostoievski „dacă Dumnezeu n-ar exista, totul ar fi permis” Şi omul înclină continuu spre această groaznică patimă, care îi distruge viaţa şi îl privează de posibilitatea comuniunii cu Dumnezeu. Însă această dorinţă senzuală (sexualitate) trebuie canalizată spre procreare şi nu spre satisfacerea dorinţelor personale. John Breck, citându-l pe Sf. Vasile cel Mare spune: „Cei căsătoriţi trebuie să-şi amintească mereu că scopul unirii lor este procrearea, iar dacă vor întreţine relaţii intime, în mod necumpătat, plăcerea se substituie procreării. Să înţeleagă că, deşi nu trec dincolo de hotarele căsătoriei, totuşi, în cadrul ei îşi exagerează drepturile”.
Astăzi, refuzul căsătoriei pentru motive de confort, lux, libertate, frică de răspundere, ură faţă de copii pare a fi ceva normal în această societate secularizată şi plină de desfrâu. Părintele Stăniloae, vorbind despre cei care, căsătoriţi fiind, nu vor să aibă copii, spune: „Vor constitui un egoism de instincte, de mic grup animalic,… un grup închis ca o cetate în zidurile proprii şi capabili numai de ieşiri acaparatoare, nu şi de ieşiri dăruitoare”, familia nemaifiind „spre slava lui Dumnezeu”.
Viaţa omului este un dar ce trebuie apărat, aşa încât învăţătura ortodoxă interzice practici care pun în joc demnitatea şi libertatea persoanei: relaţiile sexuale cazuale, cu diferite persoane care, în cadrul căsătoriei, constituie adulter, fiind înfierat (Deut. XXII,22), homosexualitatea, avortul, libertatea erotică în general. Aceste tipuri de „activităţi sexuale” aberante: ca adulter, incest, homosexualitate – erau înfierate încă din Vechiul Testament – legea ebraică prescriind pedepse aspre în acest sens (Levitic XVIII). Fiecare din acestea ameninţă atât familia, cât şi societatea, având la bază pofta trupească.

HOMO RELIGIOSUS

Încă de la începutul creaţiei sale ca fiinţă raţională, omul a pus religia la baza existenţei şi a cunoaşterii sale naturale şi supranaturale, făcând ca sentimentul religios să fie indispensabil de-a lungul întregii istorii a omenirii. Această atitudine a fiinţei umane o găsim justificată în afirmaţia părintelui Stăniloae, care, vorbind despre religie, o consideră „cea mai pasionantă năvală a fiinţei spre realitate...spre principala realitate...Religia, spre deosebire de orice altă îndeletnicire a spiritului uman, chiar de filosofie, revendică omul întreg şi pune sub o lumină a ei, sub gândul la Dumnezeu, toată fiinţa umană şi toată viaţa colectivităţilor”
Religia ca şi arta, filosofia sau istoria, este o atitudine în faţa lumii şi a vieţii. Această atitudine a umanităţii, oricât de primitiv conştientă de sine ar fi, a marcat timpul şi a dat o anumită specificitate fiecărei părticele din teritoriul acestei lumi. Indiferent de domeniul supus discuţiei, religia îşi are locul său bine stabilit întrucât, în lume, ea regularizează raportul dintre om şi misterul vieţii şi al morţii.
Religia reprezintă legătura liberă şi conştientă a omului cu fiinţa superioară. În acest sens comunicarea nu numai că este cerută, dar se impune ca fundament în susţinerea sentimentului religios atât în relaţia dintre om şi Dumnezeu cât şi în cea dintre semeni.
Toate societăţile şi culturile, în diversitatea istorică a organizării lor, au adoptat în reprezentările lor colective o zonă a sacralităţii, pe care au folosit-o ca funcţie şi sistem de referinţă pentru sensurile conferite istoriei şi vieţii umane. Mircea Eliade a ţinut să specifice acest lucru: „Sacrul este un element în structura conştiinţei şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe. La nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios, căci alimentaţia, viaţa sexuală şi munca au o valoare sacramentală. Altfel spus, a fi sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi religios” .

DESPRE IUBIREA CRESTINA

"Tot ce exista, exista din dragoste si pentru dragoste. In masura in care iubim, ne umplem de rost si ne aflam locul in aceasta lume facuta de Dumnezeu"(Savatie Bastovoi- A iubi inseamna a ierta)
In măsura în care iubeşti, doreşti binele şi-l cauţi cu toată ardoarea sufleteasca. „Cunoşti cu adevărat în măsura în care iubeşti cu adevărat! Esenţa creştinismului este iubirea…” ; „Cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8). Stareţul Zosima spunea că „iubirea este o comoară fără preţ, cu care poţi dobândi o lume întreagă, care-ţi îngăduie să răscumperi păcatele tale, dar şi ale altora…Dacă iubeşti orice creatură, vei începe să înţelegi orice lucru cândva, şi atunci fără efort vei începe să înţelegi din ce în ce mai mult în fiecare zi”.

TINERII SI VIATA RELIGIOASA

Societatea de azi creste o generatie de cumparatori:cumparatori de haine, cumparatori de computere, cumparatori de carti, cumparatori de...orice. E nevoie de multa atentie pentru a nu ne transforma intr-un robot comercial care cumpara fara discernamant lucruri de care nu are nevoie. Dar mai ales sa nu platim pentru aceste lucruri de nimic cu propriile noastre virtuti, cu propria noastra demnitate.
In aceasta societate, care ne-a creat o alta scara a valorilor decat cea firesca, din care mergem doar spre pierzanie, spre "chinul de a nu iubi", asa cum numea Dostoievsky iadul, tinerii sunt speranta de schimbare.
Iata ideile unei tinere despre societatea actuala si despre cum am putea sa ne schimbam...
"Mulţi dintre noi avem tot ceea ce ne dorim: telefoane mobile, televizor, calculator şi multe altele. Mulţi dintre noi avem o libertate fără limite. Dar, niciodată nu ne-am gândit să mulţumim părinţilor pentru efortul depus pentru a ne cumpăra aceste lucruri trecătoare. Nu ne-am gândit niciodată să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne ţine în viaţă părinţii, că are grijă de ei.
Mulţi dintre noi ignorăm biserica pentru că noi credem că nu ne ajută la nimic. Poate părinţii şi bunicii noştri vroiau să meargă să se roage lui Dumnezeu în biserică şi nu puteau din cauza vremurilor grele pe care le duceau.
Apoi, majoritatea nu ne gândim că viaţa pe care o avem se datorează faptelor făcute. Avem o viaţă bună, liniştită dacă facem fapte bune şi invers avem o viaţă plină de neplăceri şi răutăţi dacă facem fapte rele. Dumnezeu nu uită niciodată faptele făcute pe pământ.
Credinţa în Dumnezeu o putem compara cu credinţa în Moş Crăciun. Acesta nu împarte daruri trecătoare, ci împarte bucurie şi fericire. Aşa se întâmplă şi cu credinţa în Dumnezeu; El nu ne poate da tot felul de bogăţii, dar având credinţă în El ne poate oferi fericire, bucurie, pace între noi.
Fiecare din tinerii din zilele noastre ar trebui să aibă în suflet şi în minte următorul proverb:
„Sărac nu este omul care nu a avut niciodată nimic. Cu adevărat sărac este acela care nu a ajutat niciodată pe nimeni” (Valentina Ivan).

IMPORTANTA INVIERII LUI IISUS HRISTOS PENTRU AFIRMAREA VALORII VIETII UMANE

Învierea Mântuitorului priveşte întreaga omenire pentru că, prin Răscumpărarea realizată de Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu, începând cu Întruparea şi culminând cu Învierea şi Înălţarea, omul este eliberat din robia păcatului şi a morţii. Dostoievski spune că „pe lume nu există decât un chip cu adevărat sublim: Hristos...”. Învierea Domnului este minunea minunilor pentru cosmos, peste timp şi peste calendar, este o dogmă. „Învierea Domnului – zice Părintele Stăniloae – este evenimentul fără pereche în istoria lumii. Importanţa ei întrece în mod absolut tot ce se întâmplă şi se poate întâmpla în univers”.
Sărbătorită de fiecare dată, în anotimpul care ne descoperă şi ne redescoperă întreaga frumuseţe a creaţiei lui Dumnezeu, în plenitudinea ei, Învierea lui Hristos revarsă în sufletele noastre o mulţime de sentimente alese, între care cel mai de seamă este acela al bucuriei: „Bucuraţi-vă!” (Matei 28, 9) – a fost îndemnul Mântuitorului către femeile mironosiţe şi, prin ele, către noi toţi. Bucuria este un sentiment de împlinire, de mulţumire, de satisfacţie sufletească, un sentiment motivant nu de suferinţa sau insuccesul oamenilor, nu de plăcerile trecătoare, nu de agonisirea de bunuri materiale peste cele de trebuinţă – acestea doar alimentează falsa bucurie, - ci de credinţă, de dragoste, de împlinirea faptelor milosteniei creştine, de reuşita la examne, de restabilirea păcii în inima şi în familia noastră, în întreaga lume.
Numai Învierea Domnului asigură omul că va depăşi cu viaţa sa limitele acestei lumi. Desigur, toate religiile au credinţa în nemurirea sufletului, dar la o viaţă personală şi deci raţională şi conştientă dincolo de mormânt nu poate spera omul decât în Hristos. „Viaţa omului viitor...începe cu Învierea lui Hristos”, spune un teolog contemporan în acest sens. (Karl Christian Felmy)
Moartea şi Învierea lui Hristos nu au sens pentru persoana Cuvântului lui Dumnezeu, ci pentru firea omenească. Învierea lui Hristos este învierea omului. Iar învierea omului este intrarea în viaţa veşnică. Învierea lui Hristos, deşi fapt istoric, nu aparţine unui trecut, nu este o amintire pioasă, ci un eveniment ce „astăzi” are loc şi „mâine” este prezent şi viitor. Este un eveniment care se trăieşte într-un neîncetat „acum” pentru fiecare suflet care vine pe lume.
Fără Hristos, totul e în întuneric. El ne-a dat siguranţa că nu vom muri definitiv, ci vom învia la viaţa veşnică. Cu gândul la învierea lui Hristos omul însuşi sporeşte valoarea propriei vieţi prin sporirea calităţii ei şi trăirea ei în demnitate.
Hristos este Omul care nu se va învechi niciodată, cum s-au învechit Adam şi urmaşii lui după trup, căci e Omul unit cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu îmbătrâneşte, nu slăbeşte, nu se împuţinează niciodată. Omul Hristos e mereu nou ca mod uman de comunicare nemonotonă a infinităţii dumnezeieşti. În fapt, Învierea lui Hristos descoperă valoarea vieţii umane prin faptul că prin înviere El arată că nu vrea să moară definitiv nici un om. Dar nu ar vrea aceasta dacă nu i-ar iubi pe toţi oamenii şi dacă nu ar vedea în fiecare om o valoare unică şi eternă. Învierea lui Hristos a făcut din viaţa umană, care este cel mai mare dar al lui Dumnezeu faţă de om, un loc al întâlnirii dintre Dumnezeu şi om, un bun ocrotit pe veci de Dumnezeu.
Învierea Domnului este atât de adânc pătrunsă în istoria lumii, în devenirea ei şi în destinul omului, încât dacă am scoate-o din memoria şi structura lumii, nici o religie nu va supravieţui la nivelul lumii moderne, căci în afara Evangheliei orice mesaj se opreşte la jumătatea drumului. Or, capătul trascedental al religiei este Dumnezeu, devenit om înviat.
Din cele afirmate, deducem că Învierea lui Hristos este temeiul învierii noastre, este marele praznic al creştinătăţii, praznicul bucuriei şi al optimismului creştin ce domină întreg anul liturgic. Învierea Fiului lui Dumnezeu este cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii şi, prin semnificaţia ei dogmatică, constituie chezăşia învierii noastre.


Articol publicat in revista <>

Suntem ceea ce ne dorim sa fim...suntem ceea ce ne preocupa in fiecare zi, fara a tine seama de Tatal Ceresc, de Creatorul si Proniatorul nostru. Uitam de suflet, uitam de credinta adevarata si ne dorim placeri lumesti, efemeritati.
Am ajuns sa fim noi, oamenii niste prelungiri ale poftei. Aceasta lume, in marea ei parte, a ajuns sa fie un sanatoriu de bolnavi care se folosesc unii de altii pentru boala lor. Omul de azi pedaleaza zadarnic intr-un prezent continuu. A locui cu fiinta doar intr-o dimensiune a timpului- si aceea distorsionata-inseamna moartea lenta, dar sigura, a identitatii.
"Un om, ca si un popor, atata pretuieste, cat a inteles din Evanghelie", spunea Simion Mehedinti. Oare noi, crestinii romani am inteles cat trebuia?

O LUME A SUFERINTEI...

A vorbi despre dragoste este la fel de greu ca si a vorbi despre Dumnezeu. Asa cum nu exista oameni care nu cred in Dumnezeu, tot asa exista oameni care nu mai cred in dragoste.
Oamenii zilelor noastre nu mai vor sa creada in Dumnezeu, dar multi nici in dragoste. Omul modern al zilelor noastre are pretentia ca nu are timp sa mai iubeasca pe semeni si nici pe Dumnezeu, dorindu-si perfectiunea. Atat de mult si-a facut din soarta o tragedie, ca, invingand regretul paradisului, s-a dispensat implicit de aspiratia perfectiunii. Si oare unde va ajunge? Pentru ca indepartat de Dumnezeu si de oameni...insetat de bani, de munca si de materialitatea acestei lumi va sfarsi suferind, pentru ca pentru omul modern suferinta este singura lui biografie...

Pronia divina

Providenţa Divină sau purtarea de grijă a lui Dumnezeu este grija Lui specială faţă de ceea ce există, atât faptul că ne ţine în existenţă pe toţi, cât şi o grijă specială, o frământare a lui Dumnezeu faţă de tot ceea ce există, faţă de noi oamenii în general şi de fiecare în special. Numele acestei lucrări divine provine din cuvântul latin „providentia” şi din cel grecesc „pronoia”.
Providenţa divină este cu siguranţă capitolul cel mai delicat şi mai vulnerabil al teologiei. Toate celelalte învăţături de credinţă nu sunt grele, chiar dacă par profunde sau exprimate complex. Însă, sunt de fapt foarte raţionale şi foarte uşor de primit de mintea şi sufletul omenesc. Această problemă este mult mai grea şi mai greu de acceptat de către omul contemporan. Important, pentru omul de astăzi şi, de fapt pentru omul dintotdeauna nu este faptul că există sau că nu există Dumnezeu, important e dacă există Dumnezeu aici lângă el, dacă îl ajută Dumnezeu. Evident că Providenţa Divină şi această problemă nu se pune decât între oamenii care acceptă, cel puţin, ideea Creatorului, ideea existenţei lui Dumnezeu. Omul de astăzi nu-l mai simte însă pe Dumnezeu lângă el.
În Biserica creştină de la început, în primele secole, această problemă aproape că nu se punea. Scriitorul bisericesc Clement Alexandrinul zice foarte simplu: „Există şi întrebări care merită pedeapsă, de pildă aceea de a cere dovezi dacă există sau nu Pronie” .
Astăzi, însă, providenţa divină se confruntă cu cele mai grele obiecţii:
1. Aristotel formula obiecţia că o Fiinţă perfectă nu se poate coborî până la a se ocupa de imperfecţiunile din lume sau cum spune expresia populară „Dumnezeu nu-şi bate capul cu toţi”.
2. A doua obiecţie este aceea că purtarea de grijă a lui Dumnezeu ar încălca libertatea omului. Unii, precum gnosticii şi maniheii din Biserica primară, susţin că nu există providenţă pentru că toate existenţele se desfăşoară după un plan pre-stabilit, îşi au destinul lor fix. Această concepţie se numeşte fatalism.
3. Disproporţia dintre merit şi răsplată pentru că uneori se constată în lume o nedreptate permanentă, o injustiţie sau disproporţie dintre merit şi răsplată. „ Noi experimentăm cu toţii, această realitate care nu se schimbă deloc, şi anume, că în general, cei buni, cei care cred în Dumnezeu, în bine, în dreptate, în adevăr şi se sacrifică pentru el, o duc mai rău, iar cei care nu cred în aşa ceva şi nu se străduiesc spre bine, cu adevărat o duc mai bine pe pământ” , spune părintele profesor Remete.
4. „Legea junglei” sau „peştele mare înghite peştele cel mic”. Această lege a junglei există pe pământ, dar se va sfârşi odată; şi chiar pe pământ nu e valabilă pentru toţi. Dovadă că nu e valabilă este faptul că unii se lasă de bunăvoie înghiţiţi de alţii şi nu înghit pe nici unul. Nu toţi sunt angajaţi în legea junglei. Sfinţii au scăpat de legea junglei; ei ştiu că există legea junglei, dar, n-au vrut să omoare şi nu I s-au supus. Legea junglei rămâne pe pământ, dar rămân şi oameni care au depăşit-o şi o depăşesc.
5. Existenţa „monştrilor” din naştere, a hermafrodiţilor, etc. ar demonstra şi ea, prin iraţionalul şi non-sensul suferinţei, lipsa Providenţei. Existenţa hermafrodiţilor şi a monştrilor din naştere pare să fie tocmai o existenţă care scapă de sub controlul lui Dumnezeu.
6. Existenţa răului în lume. Oricâte mizerii şi rele ar face oamenii, ele nu-L copleşesc pe Dumnezeu. Oricât ar părea că distruge orice frumuseţe şi orice bunătate, nu există rău ireparabil la Dumnezeu; iar dacă nu există la Dumnezeu rău ireparabil, atunci nu există nici la oameni. Dacă la Dumnezeu nu e ireparabil, El va face să fie reparabil şi la oameni.
Omului zilelor noastre, angrenat plenar într-un continuu progres tehnologic şi ştiinţific îşi uită scopul, menirea, dorind să devină asemeni lui Dumnezeu, însă fără a-şi înfrâna poftele trupeşti, fără a-şi potoli viciile, fără a renunţa la desfrâu, la plăcerile pierzării, în general e foarte greu a-i demonstra cum Dumnezeu stă tot timpul în preajma noastră. Însă, această lume desfrânată, tăvălită în mocirla păcatului se va deştepta, conştientă fiind că o lume fără Dumnezeu nu poate exista. Până atunci toate „luminile” sunt stinse. Hesse caracteriza astfel această societate: „Lumea culturii noastre era un cimitir, aici zăceau Iisus Hristos şi Socrate, Mozart şi Haydn, Dante şi Goethe, din ei numai rămăseseră decât nişte nume goale pe tăbliţe ruginite, înconjuraţi de oameni îndoliaţi, fâstâciţi şi prefăcuţi, care ar fi dat orice să mai creadă în tăbliţele acelea care, odinioară, fuseseră pentru ei nişte lucruri sfinte, oameni care ar fi dat orice să mai poată spune un singur cuvânt cinstit, serios, de durere şi deznădejde despre lumea aceasta apusă, oameni cărora, în loc de toate acestea nu le mai rămăsese decât să stea, rânjind fâstâciţi, de jur împrejurul mormintelor” .
Problema Providenţei este învăţătura fundamentală a tuturor religiilor şi este respinsă de filosofie. Acest fapt demască filosofia numită deism, ca fiind filosofie şi nu religie; la fel demască filosofia existenţialistă care spune că Dumnezeu „a obosit”. Şi putem răspunde că tata nu oboseşte, însă, niciodată: dacă vreodată copilul nu-l mai vede pe tata aşa de tare şi de bun, nu-i vina lui tata; e vina copilului. Nu Dumnezeu a obosit, ci omul a obosit; a obosit să se ţină de Dumnezeu, de aceea nu-L mai simte pe Dumnezeu.

BISERICA SI SCOALA

Dintotdeauna, Biserica şi Şcoala au stat alături în procesul de formare a omului, în pregătirea lui pentru viaţă şi societate, l-au învăţat să disocieze binele de rău, să discearnă între viaţa în păcat şi viaţa curată, în credinţă, normală, în virtute, şi mai ales l-au educat să gândească la viaţa fizică, dar şi la nemurirea sufletului.
De ce, oare, în satele noastre, biserica şi şcoala, două edificii importante şi impunătoare, sunt plasate aproape întotdeauna una lângă cealaltă? Este o întrebare pe care şi-au pus-o mulţi. Răspunsul este unul singur: cele două sunt edificii ale spiritului şi ale credinţei şi locul lor nu poate fi decât unul lângă celălalt. Lumina şi fericirea, liniştea şi pacea iradiază cu raze de aur şi din altarul bisericii şi cuvântul blând al preotului, dar şi de la catedra dascălului şi din privirile nevinovate ale puilor de om din băncile şcolii.
De la începuturile creştinismului, preoţii şi călugării erau oameni de cultură, citeau, tipăreau cărţi, alcătuiau scrisori. De aceea, şi primele şcoli au funcţionat în incinta lăcaşurilor de cult sau pe lângă acestea, ca învăţători funcţionând chiar preoţii sau dascălii. Să ne amintim că însuşi marele nostru povestitor Ion Creangă relatează că preotul Ion Humuleşteanu sau bădiţa Vasile, dascălii bisericii din Humuleşti, i-au fost primii învăţători. Copiii învăţau după cărţile bisericeşti, acestea fiind primele abecedare.
Pe pământ românesc, primele şcoli au fost, prin urmare, cele din „tinda bisericilor” şi din mânăstiri, iar Biserica a slujit învăţătura şi limba neamului cu conştiinţa că misiunea aceasta îi aparţine. Lângă biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului s-a întemeiat cea mai veche şcoală românească din ţara noastră (1495).
Studiind istoria poporului român, avem convingerea că şcoala românească s-a născut în Biserica neamului, a izvorât din aceasta şi a rămas aproape de ea. Cărţile, valori ale Bisericii şi şcolii deopotrivă, erau tipărite pentru toţi românii din toate ţările. Cele din Ardeal treceau munţii în Ţara Românească şi Moldova, iar cele din Ţara Românească şi Moldova pătrundeau şi în Ardeal „ca să lăţească cuvântul Sfintei Scripturi…în toate ţările şi ţinuturile, ce vorbesc limba românească” şi să fie de folos „tuturor celor ce vorbesc în limba românească”. Tipărite de Biserică, ele au fost preluate de şcoală şi de învăţaţii neamului şi valorificate ca mijloace de întărire a conştiinţei unităţii bisericeşti şi de neam a tuturor românilor. „În răstimp de două milenii, în care s-a plămădit românismul, sufletul lui, - zice Octavian Goga – ca un vast rezervoriu a strâns în el amintiri şi speranţe, bucurii şi plângeri, toţi fiorii de care a tresărit în cursul vremurilor. Cine ar putea să despice această comoară de simţire şi să aleagă din ce anume taină derivă gama multiplă prin care se exprimă specificul nostru naţional?”- se întreba el. Spiritualitatea românească îşi are originea în Biserică şi şcoală, păstrată prin conlucrarea acestor două instituţii de căpătâi; spiritualitatea românească este o creaţie, un miracol izvorât din unitatea de acţiune a celor două instituţii. Prin intermediul acestora, societatea şi-a păstrat, cultivat şi transmis valorile culturale.
Sute de ani, în Ţările Române oamenii s-au adăpat dintr-un singur izvor de viaţă morală şi spirituală: etosul ortodox cuprins în Sfânta Evanghelie şi, în general, în Sfânta Scriptură interpretată de către Sf. Părinţi, precum şi în Sfânta Liturghie şi în toate slujbele Bisericii.
La un moment dat însă, în istoria românilor a avut loc o ruptură care a impus o a doua sursă a vieţii morale alături de etosul creştin: ideologia şi aspiraţiile iluministe. Horia Roman Patapievici în lucrarea sa „Omul recent” nota următoarele referindu-se la faptul că doar credinţa în Dumnezeu îl poate face pe om să treacă de pragul efemerităţii: „Societăţile umane se nasc, trăiesc şi mor pe pământ; aici se împlinesc destinele lor…dar ele nu cuprind în întregime omul. După ce s-a angajat în societate, omului îi rămâne cea mai nobilă parte din el însuşi, el păstrându-şi acele măreţe facultăţi prin care se înalţă la Dumnezeu, la o viaţă viitoare, la bunuri necunoscute dintr-o lume invizibilă…Ca persoane individuale şi identice, ca adevărate fiinţe înzestrate cu nemurire, noi avem un destin diferit de cel al statelor”.
În şcoala românească actuală se resimt, pe de o parte consecinţele ideologiei materialist-atee din vremea comunismului, iar pe de altă parte, influenţele unei lumi în plin proces de secularizare, aşa încât încet-încet, şcoala românească tinde să se distanţeze de Biserică, fiindcă în ea bate „vântul” autonomiei faţă de Dumnezeu. Aşa se explică proliferarea cazurilor de sinucideri, de toxicomani, de infractori şi criminali în rândurile elevilor şi studenţilor, precum şi lipsa păguboasă a ascultării de educatori şi părinţi.
O şcoală fără Dumnezeu nu mai poate face ordine în vieţile discipolilor. Ea le poate pune la dispoziţie calculatoare, laboratoare moderne în vederea specializării într-un domeniu sau altul de ştiinţă, dar nu va putea fără Dumnezeu să îi ferească de robotizare, de abrutizare şi de pericolul de a deveni oameni fără rădăcini.
Şcoala despărţită de Biserică nu poate izbândi în uriaşa răspundere a educaţiei fiindcă i se împotrivesc o serie de „ideologi”, „filozofi”, „moralişti” şi „educatori”, vedete, superstaruri, megastaruri, oameni fără Dumnezeu, fără căpătâi şi familie, care prin exemplul negativ pe care îl dau viaţa lor proprie în mass media şi la concerte, îi îndeamnă pe tineri la imoralitate şi lene, le insuflă „complexul Freud”, adică teoria lui Freud cum că pentru a scăpa de complexe trebuie să renunţăm la ruşine.

UNII SUNT ALTII...!

Unii se nasc doar să respire...altii nu ajung să se mai nască. Unii sunt persoane, iar altii doar indivizi. Sunt persoane numai în măsura în care conştientizează că sunt „chip al Chipului”, cum spunea Nellas, tinzând mereu spre asemănarea cu Dumnezeu. Alţii însă se nasc doar pentru a lua locul altora, doar pentru a respira aerul altora...pentru a obstructiona şi deranja pe altii....pentru a lua din meritele celor cu adevărat merituoşi....prin urmare...unii sunt ALŢII. Şi aceştia nu sunt decât indivizi, oameni lipsiţi de credinţa adevărată...oameni supuşi materialităţii vremurilor...pentru care maşinile, banii, avuţiile trecătoare sunt singurele bucurii ale vieţii lor.
Credinţa scandalizează, oarecum, principiile raţiunii, este mai puternică decât aceasta, întrucât pătrunde până în inimă – adânc al fiinţei umane, în însăşi definiţia fiinţei umane. Realitatea lui Hristos nu se măsoară cu raţiunea, fapt ce îi conferă un caracter paradoxal. Este ceea ce afirma Dostoievski că „dacă mi s-ar dovedi clar ca a+b că adevărul nu este nu de partea lui Hristos, eu rămân de partea lui Hristos”, iar Tolstoi, în Învierea nota: „…nu credea că pâinea se preface în trup şi nici că e o părticică din Dumnezeu…dar credea că trebuie să creadă în credinţa aceasta”. Tocmai aceasta este credinţa: depăşirea imobilităţii raţiunii închise în sine, spre harul lui Dumnezeu-Treime, comuniune trinitară. Şi această credinţă este, într-adevăr mântuitoare, întrucât îi redă omului calitatea de chip, de persoană. Omul este limitat ca natură, dar infinit ca persoană
întrucât poate răspunde Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu. „Persoana – spune Berdiaev – constituie tocmai chipul lui Dumnezeu în om, acesta fiind motivul pentru care ea se ridică deasupra vieţii naturale” .