Despre procrearea medical asistata

Dacă astăzi, multe familii acceptă avortul, pentru a nu avea copii, foarte multe solicită cu mari cheltuieli asistenţă medicală în scopul procreaţiei.
În aplicarea procreării medical asistate au apărut două forme artificiale:
1) Inseminarea artificială
2) Fecundarea in vitro
Inseminarea artificială este cerută în cazuri de sterilitate, în cazul unor boli transmisibile ale soţului, în cazul femeilor necăsătorite, sau rămase singure, sau în cazul femeilor lesbiene, care solicită tot mai mult dreptul de a avea copii.
Asistenţa medicală înseamnă facilitatea fertilizării unei femei prin inseminarea cu spermă provenind de la soţul său, depusă într-o bancă de spermă Cea mai folosită tehnică reproductivă actuală este însămânţarea artificială cu lichid seminal conservat depus într-o bancă de spermă de la soţ sau de la un donator. Inseminarea artificială actualmente este greu acceptată în unele colţuri ale lumii; dar în acelaşi timp, în alte părţi este des utilizată. De pildă, în Statele Unite, în ultimul secol s-au născut cel puţin 500000 de copii. Dar nu toate tentativele sunt reuşite. Astfel, din 30000-60000 de tentative anuale, se nasc 6000-10000 de copii.
Fertilizarea in vitro (eprubetă) şi a transferului de embrion serveşte, la fel, procreaţia.
Un alt aspect al tehnologiei reproducerii artificiale îl reprezintă tehnica fecundării (fertilizării) in vitro a ovulelor recoltate la parascopic, de către spermatozoizii partenerului, iar embrionul rezultat este reimplantat în uter. Primul copil in vitro a fost conceput în Marea Britanie, în anul 1978 şi s-a numit Luise Brown. Primul centru de fertilizare in vitro din România a fost înfiinţat în 1994 la Timişoara, iar al doilea la Bucureşti, în 1998.
Toate aceste practici sunt condamnate de teologii ortodocşi, pentru că, deşi, spre exemplu, în însămânţarea artificială cu lichid seminal de la soţ este păstrată filiaţia, trebuie remarcat faptul că lipseşte, totuşi, legătura completă, trupească şi sufletească a soţilor, lipseşte comuniunea conjugală şi iubirea în momentul zămislirii. Apoi, viaţa este un dar al lui Dumnezeu şi nu un produs fabricat. Aceste tehnici de însămânţare artificială sunt produsul unui abuz raţionalist, care nu vrea să ştie de iubire şi de viaţa de familie.
Există cazuri de căsătorii în care sunt cupluri sterile; atunci teologii (Breck, Larchet) recomandă adopţia copiilor şi nu folosirea acestor tehnici în care copilul – rezultatul acestor însămânţări artificiale nu poate fi nicicând chip al lui Dumnezeu. Aşa cum procrearea aduce împlinirea vieţii de familie, tot astfel adopţia de copii reprezintă darul sacru al lui Dumnezeu, pe măsură să compenseze o anume deficienţă a naturii umane.
Omul autonom al zilelor noastre, omul fără de Dumnezeu crede că poate crea el însuşi o făptură asemenea lui. De aceea, de câteva decenii, îl obsedează ideea clonării, care este „cea mai uluitoare şi mai tulburătoare dintre toate manipulările genetice”
CLONAREA este tehnica cu ajutorul căreia se pot produce, pe cale asexuată, celule sau organisme identice, care provin dintr-o singură celulă sau dintr-un singur organism. Dar clonarea nu este, în primul rând, o invenţie a minţii omului, pentru că ea există de când lumea. Omul se poate mândri numai cu tehnicile mai sofisticate, cu ajutorul cărora vrea să-L imite pe Creator deoarece el nu poate crea viaţa, el însuşi fiind o creatură a lui Dumnezeu.
Teologii ortodocşi se opun manipulărilor genetice care modifică genomul uman (aducând astfel atingere naturii umane aşa cum a fost ea definită de Dumnezeu) şi clonării (care aduce atingere persoanei în unicitatea ei absolută, perturbând conştiinţa identităţii în raport cu părinţii).