BISERICA SI SCOALA

Dintotdeauna, Biserica şi Şcoala au stat alături în procesul de formare a omului, în pregătirea lui pentru viaţă şi societate, l-au învăţat să disocieze binele de rău, să discearnă între viaţa în păcat şi viaţa curată, în credinţă, normală, în virtute, şi mai ales l-au educat să gândească la viaţa fizică, dar şi la nemurirea sufletului.
De ce, oare, în satele noastre, biserica şi şcoala, două edificii importante şi impunătoare, sunt plasate aproape întotdeauna una lângă cealaltă? Este o întrebare pe care şi-au pus-o mulţi. Răspunsul este unul singur: cele două sunt edificii ale spiritului şi ale credinţei şi locul lor nu poate fi decât unul lângă celălalt. Lumina şi fericirea, liniştea şi pacea iradiază cu raze de aur şi din altarul bisericii şi cuvântul blând al preotului, dar şi de la catedra dascălului şi din privirile nevinovate ale puilor de om din băncile şcolii.
De la începuturile creştinismului, preoţii şi călugării erau oameni de cultură, citeau, tipăreau cărţi, alcătuiau scrisori. De aceea, şi primele şcoli au funcţionat în incinta lăcaşurilor de cult sau pe lângă acestea, ca învăţători funcţionând chiar preoţii sau dascălii. Să ne amintim că însuşi marele nostru povestitor Ion Creangă relatează că preotul Ion Humuleşteanu sau bădiţa Vasile, dascălii bisericii din Humuleşti, i-au fost primii învăţători. Copiii învăţau după cărţile bisericeşti, acestea fiind primele abecedare.
Pe pământ românesc, primele şcoli au fost, prin urmare, cele din „tinda bisericilor” şi din mânăstiri, iar Biserica a slujit învăţătura şi limba neamului cu conştiinţa că misiunea aceasta îi aparţine. Lângă biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului s-a întemeiat cea mai veche şcoală românească din ţara noastră (1495).
Studiind istoria poporului român, avem convingerea că şcoala românească s-a născut în Biserica neamului, a izvorât din aceasta şi a rămas aproape de ea. Cărţile, valori ale Bisericii şi şcolii deopotrivă, erau tipărite pentru toţi românii din toate ţările. Cele din Ardeal treceau munţii în Ţara Românească şi Moldova, iar cele din Ţara Românească şi Moldova pătrundeau şi în Ardeal „ca să lăţească cuvântul Sfintei Scripturi…în toate ţările şi ţinuturile, ce vorbesc limba românească” şi să fie de folos „tuturor celor ce vorbesc în limba românească”. Tipărite de Biserică, ele au fost preluate de şcoală şi de învăţaţii neamului şi valorificate ca mijloace de întărire a conştiinţei unităţii bisericeşti şi de neam a tuturor românilor. „În răstimp de două milenii, în care s-a plămădit românismul, sufletul lui, - zice Octavian Goga – ca un vast rezervoriu a strâns în el amintiri şi speranţe, bucurii şi plângeri, toţi fiorii de care a tresărit în cursul vremurilor. Cine ar putea să despice această comoară de simţire şi să aleagă din ce anume taină derivă gama multiplă prin care se exprimă specificul nostru naţional?”- se întreba el. Spiritualitatea românească îşi are originea în Biserică şi şcoală, păstrată prin conlucrarea acestor două instituţii de căpătâi; spiritualitatea românească este o creaţie, un miracol izvorât din unitatea de acţiune a celor două instituţii. Prin intermediul acestora, societatea şi-a păstrat, cultivat şi transmis valorile culturale.
Sute de ani, în Ţările Române oamenii s-au adăpat dintr-un singur izvor de viaţă morală şi spirituală: etosul ortodox cuprins în Sfânta Evanghelie şi, în general, în Sfânta Scriptură interpretată de către Sf. Părinţi, precum şi în Sfânta Liturghie şi în toate slujbele Bisericii.
La un moment dat însă, în istoria românilor a avut loc o ruptură care a impus o a doua sursă a vieţii morale alături de etosul creştin: ideologia şi aspiraţiile iluministe. Horia Roman Patapievici în lucrarea sa „Omul recent” nota următoarele referindu-se la faptul că doar credinţa în Dumnezeu îl poate face pe om să treacă de pragul efemerităţii: „Societăţile umane se nasc, trăiesc şi mor pe pământ; aici se împlinesc destinele lor…dar ele nu cuprind în întregime omul. După ce s-a angajat în societate, omului îi rămâne cea mai nobilă parte din el însuşi, el păstrându-şi acele măreţe facultăţi prin care se înalţă la Dumnezeu, la o viaţă viitoare, la bunuri necunoscute dintr-o lume invizibilă…Ca persoane individuale şi identice, ca adevărate fiinţe înzestrate cu nemurire, noi avem un destin diferit de cel al statelor”.
În şcoala românească actuală se resimt, pe de o parte consecinţele ideologiei materialist-atee din vremea comunismului, iar pe de altă parte, influenţele unei lumi în plin proces de secularizare, aşa încât încet-încet, şcoala românească tinde să se distanţeze de Biserică, fiindcă în ea bate „vântul” autonomiei faţă de Dumnezeu. Aşa se explică proliferarea cazurilor de sinucideri, de toxicomani, de infractori şi criminali în rândurile elevilor şi studenţilor, precum şi lipsa păguboasă a ascultării de educatori şi părinţi.
O şcoală fără Dumnezeu nu mai poate face ordine în vieţile discipolilor. Ea le poate pune la dispoziţie calculatoare, laboratoare moderne în vederea specializării într-un domeniu sau altul de ştiinţă, dar nu va putea fără Dumnezeu să îi ferească de robotizare, de abrutizare şi de pericolul de a deveni oameni fără rădăcini.
Şcoala despărţită de Biserică nu poate izbândi în uriaşa răspundere a educaţiei fiindcă i se împotrivesc o serie de „ideologi”, „filozofi”, „moralişti” şi „educatori”, vedete, superstaruri, megastaruri, oameni fără Dumnezeu, fără căpătâi şi familie, care prin exemplul negativ pe care îl dau viaţa lor proprie în mass media şi la concerte, îi îndeamnă pe tineri la imoralitate şi lene, le insuflă „complexul Freud”, adică teoria lui Freud cum că pentru a scăpa de complexe trebuie să renunţăm la ruşine.