Încă de la începutul creaţiei sale ca fiinţă raţională, omul a pus religia la baza existenţei şi a cunoaşterii sale naturale şi supranaturale, făcând ca sentimentul religios să fie indispensabil de-a lungul întregii istorii a omenirii. Această atitudine a fiinţei umane o găsim justificată în afirmaţia părintelui Stăniloae, care, vorbind despre religie, o consideră „cea mai pasionantă năvală a fiinţei spre realitate...spre principala realitate...Religia, spre deosebire de orice altă îndeletnicire a spiritului uman, chiar de filosofie, revendică omul întreg şi pune sub o lumină a ei, sub gândul la Dumnezeu, toată fiinţa umană şi toată viaţa colectivităţilor”
Religia ca şi arta, filosofia sau istoria, este o atitudine în faţa lumii şi a vieţii. Această atitudine a umanităţii, oricât de primitiv conştientă de sine ar fi, a marcat timpul şi a dat o anumită specificitate fiecărei părticele din teritoriul acestei lumi. Indiferent de domeniul supus discuţiei, religia îşi are locul său bine stabilit întrucât, în lume, ea regularizează raportul dintre om şi misterul vieţii şi al morţii.
Religia reprezintă legătura liberă şi conştientă a omului cu fiinţa superioară. În acest sens comunicarea nu numai că este cerută, dar se impune ca fundament în susţinerea sentimentului religios atât în relaţia dintre om şi Dumnezeu cât şi în cea dintre semeni.
Toate societăţile şi culturile, în diversitatea istorică a organizării lor, au adoptat în reprezentările lor colective o zonă a sacralităţii, pe care au folosit-o ca funcţie şi sistem de referinţă pentru sensurile conferite istoriei şi vieţii umane. Mircea Eliade a ţinut să specifice acest lucru: „Sacrul este un element în structura conştiinţei şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe. La nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios, căci alimentaţia, viaţa sexuală şi munca au o valoare sacramentală. Altfel spus, a fi sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi religios” .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu